BNR este una din cele mai vechi bănci centrale
Cea mai veche bancă centrală a lumii este banca centrală a Suediei, Sveriges Riksbank, înfiinţată în anul 1668.
Încă de la început, banca a funcţionat şi a fost administrată sub controlul direct al Parlamentului, pentru a preîntâmpina riscul ca regele să capete o prea mare influenţă asupra acesteia.
Începând cu anul 1897, Sveriges Riksbank capătă dreptul exclusiv de a emite bancnote. Moneda suedeză funcţiona în regimul etalonului-aur, ceea ce înseamnă că bancnotele emise de banca centrală a Suediei puteau fi schimbate, la cerere, cu monede de aur.
Acest lucru a fost valabil până în 1931, când a fost dată o lege temporară care elibera banca de această obligaţie. Legea cu pricina a fost reînnoită an de an până în 1975.
Atunci, a fost ratificată noua Constituţie a Suediei, care a separat total banca centrală de guvern, Sveriges Riksbank devenind o instituţie independentă şi nemaiavând nici un fel de obligaţie de a converti bancnotele emise de ea în aur.
După, Sveriges Riksbank, se înfiinţează în 1694 Bank of England, apoi Banco de España (1782), Banque de France (1800), Suomen Pankki (1812), De Nederlandsche Bank (1814), Osterreichishe Nationbank (1816), Norges Bank (1816), Danmarks Nationalbank (1818), Banco de Portugal (1846), Nationale Bank van België (1850), banca centrală a Rusiei (1860), Reichsbank (1875), banca centrală a Bulgariei (1879).
În ordinea cronologică a înfiinţării, Banca Naţională a României a fost cea de-a cinsprezecea bancă centrală a lumii, fiind fondată în anul 1880, înaintea Banca d’Italia (1893) sau Schweizerische Nationalbank (1907).
Însă discuţii despre crearea unei bănci naționale s-au purtat şi înainte de aceasta dată, fiind, de exemplu, o preocupare constantă a intelectualilor paşoptişti. După 1859, odată cu Unirea Principatelor şi cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al ambelor ţări româneşti, demersurile politice în acest sens se înmulţesc.
În martie 1880 a fost votată în Parlament "Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune", care a fost promulgată de principele Carol I o luna mai târziu.
La înfiinţare, Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30 milioane lei şi avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător.
Statul deţinea o treime din acţiuni, iar restul de două treimi aparțineau particularilor. Dar pentru a limita puterea de decizie a marilor acţionari, în primul rând a statului, indiferent de numărul acţiunilor, nimeni nu avea dreptul la mai mult de zece voturi personal şi zece voturi ca mandatar.
Aceste restricţii permiteau conducerii executive a băncii să aibă un rol important în fixarea coordonatelor politicii monetare şi de credit a instituţiei.
Prima Adunare Generala a acţionarilor BNR a avut loc între 15 şi 17 iulie 1880, prilej cu care a fost instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu.
La 28 noiembrie 1880, au fost puse în circulaţie primele bancnote ale BNR. Acestea erau vechile bilete ipotecare, emise în baza legii din iunie 1877.
Ele au fost transformate în bancnote, prin aplicarea unui supratipar, în culoare galbenă sau neagră, care conținea titulatura băncii (Banca Naţională a României), data (9 septembrie 1880), semnatura guvernatorului (I. I. Câmpineanu), a casierului (D. Bilcescu) şi a cenzorului (S. Ioanide).
La 1 decembrie 1880, au început operaţiunile propriu-zise ale Băncii Naţionale.
Treptat, au devenit din ce în ce mai vizibile consecinţele pozitive ale activităţii BNR.
S-a introdus un climat de ordine în circulaţia bănească, piaţa fiind alimentată ritmic cu moneda naţională. A fost ieftinit creditul şi s-a stabilizat, constituindu-se piaţa capitalurilor, care a cunoscut o creştere neîntreruptă până în 1914.
Au fost sprijinite crearea sistemului bancar modern şi dezvoltarea capitalului autohton. S-au stabilit contacte instituţionale cu băncile din Europa.
S-au limitat practicile cămătăreşti, care au fost obligate să se retragă în zona afacerilor mici şi mijlocii. Şi s-a asigurat un climat de încredere pe piaţa banilor, ceea ce reprezintă un factor extrem de important într-o economie de piaţă.
Cea mai veche bancă centrală a lumii este banca centrală a Suediei, Sveriges Riksbank, înfiinţată în anul 1668.
Încă de la început, banca a funcţionat şi a fost administrată sub controlul direct al Parlamentului, pentru a preîntâmpina riscul ca regele să capete o prea mare influenţă asupra acesteia.
Începând cu anul 1897, Sveriges Riksbank capătă dreptul exclusiv de a emite bancnote. Moneda suedeză funcţiona în regimul etalonului-aur, ceea ce înseamnă că bancnotele emise de banca centrală a Suediei puteau fi schimbate, la cerere, cu monede de aur.
Acest lucru a fost valabil până în 1931, când a fost dată o lege temporară care elibera banca de această obligaţie. Legea cu pricina a fost reînnoită an de an până în 1975.
Atunci, a fost ratificată noua Constituţie a Suediei, care a separat total banca centrală de guvern, Sveriges Riksbank devenind o instituţie independentă şi nemaiavând nici un fel de obligaţie de a converti bancnotele emise de ea în aur.
După, Sveriges Riksbank, se înfiinţează în 1694 Bank of England, apoi Banco de España (1782), Banque de France (1800), Suomen Pankki (1812), De Nederlandsche Bank (1814), Osterreichishe Nationbank (1816), Norges Bank (1816), Danmarks Nationalbank (1818), Banco de Portugal (1846), Nationale Bank van België (1850), banca centrală a Rusiei (1860), Reichsbank (1875), banca centrală a Bulgariei (1879).
În ordinea cronologică a înfiinţării, Banca Naţională a României a fost cea de-a cinsprezecea bancă centrală a lumii, fiind fondată în anul 1880, înaintea Banca d’Italia (1893) sau Schweizerische Nationalbank (1907).
Însă discuţii despre crearea unei bănci naționale s-au purtat şi înainte de aceasta dată, fiind, de exemplu, o preocupare constantă a intelectualilor paşoptişti. După 1859, odată cu Unirea Principatelor şi cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al ambelor ţări româneşti, demersurile politice în acest sens se înmulţesc.
În martie 1880 a fost votată în Parlament "Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune", care a fost promulgată de principele Carol I o luna mai târziu.
La înfiinţare, Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30 milioane lei şi avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător.
Statul deţinea o treime din acţiuni, iar restul de două treimi aparțineau particularilor. Dar pentru a limita puterea de decizie a marilor acţionari, în primul rând a statului, indiferent de numărul acţiunilor, nimeni nu avea dreptul la mai mult de zece voturi personal şi zece voturi ca mandatar.
Aceste restricţii permiteau conducerii executive a băncii să aibă un rol important în fixarea coordonatelor politicii monetare şi de credit a instituţiei.
Prima Adunare Generala a acţionarilor BNR a avut loc între 15 şi 17 iulie 1880, prilej cu care a fost instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu.
La 28 noiembrie 1880, au fost puse în circulaţie primele bancnote ale BNR. Acestea erau vechile bilete ipotecare, emise în baza legii din iunie 1877.
Ele au fost transformate în bancnote, prin aplicarea unui supratipar, în culoare galbenă sau neagră, care conținea titulatura băncii (Banca Naţională a României), data (9 septembrie 1880), semnatura guvernatorului (I. I. Câmpineanu), a casierului (D. Bilcescu) şi a cenzorului (S. Ioanide).
La 1 decembrie 1880, au început operaţiunile propriu-zise ale Băncii Naţionale.
Treptat, au devenit din ce în ce mai vizibile consecinţele pozitive ale activităţii BNR.
S-a introdus un climat de ordine în circulaţia bănească, piaţa fiind alimentată ritmic cu moneda naţională. A fost ieftinit creditul şi s-a stabilizat, constituindu-se piaţa capitalurilor, care a cunoscut o creştere neîntreruptă până în 1914.
Au fost sprijinite crearea sistemului bancar modern şi dezvoltarea capitalului autohton. S-au stabilit contacte instituţionale cu băncile din Europa.
S-au limitat practicile cămătăreşti, care au fost obligate să se retragă în zona afacerilor mici şi mijlocii. Şi s-a asigurat un climat de încredere pe piaţa banilor, ceea ce reprezintă un factor extrem de important într-o economie de piaţă.