Activitatea bancară în Evul Mediu și Renaștere

Sfârşitul Imperiului Roman a fost grăbit şi de politicile inflaţioniste ale ultimilor împăraţi, care au diminuat dramatic puterea de cumpărare şi de circulaţie a banilor.

În plus, măsurile de plafonare a preţurilor luate de aceştia au creat o penurie generalizată de bunuri şi au dus la ruinarea activităţilor comerciale. Majoritatea băncilor au dat faliment în acea perioadă.

În Evul Mediu, după prăbuşirea Imperiului Roman, activitatea bancară a demarat mai greu, în special din cauza restricţiilor de natură religioasă. Biserica condamnă practica acordării de împrumuturi cu dobânda şi chiar a interzis-o explicit în unele perioade.

Sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea au adus o înviorare moderată a afacerilor şi comerţului, îndeosebi între oraşele italiene de la Adriatica, mai cu seamă Veneţia, Pisa şi, mai târziu, Florenţa. Aceste oraşe s-au specializat în comerţul cu Constantinopolul şi cu Orientul. Dezvoltarea financiară semnificativă din aceste oraşe a avut ca rezultat relansarea activităţii bancare.

Primele bănci apărute în Peninsula Italica au fost Banca di Venezia, înfiinţată în anul 1171 de Dogele Michele XI şi recunoscută oficial în anul 1587, sub denumirea de Banco della Piazza di Rialto.

Bancherii italieni se diferenţiau în funcție de volumul de afaceri. Cei mai mici operau pe banca lor, lucrând în aer liber (all`aperto), iar marii bancheri, cum erau Medici si Bardi la Florenţa, oficiau în palatul lor (d`entro) şi îi creditau pe regi şi pe papi.

Alte instituţii bancare italiene înfiinţate în acea perioadă au fost Banca Buonsignori din Siena, care ia fiinţă în prima jumătate a secolului al XIII-lea, Casa di San Georgio din Genova - 1407, Banco di San Ambroggio din Milano – 1593 sau Sacra Monte della Pietá din Napoli - 1540.

În 1472 este înfiinţată Banca Monte dei Paschi di Siena, care în prezent, este cea mai veche banca din lume aflată încă în activitate.

În Florenţa se consemnează pentru prima dată obligativitatea bancherilor de a ţine registre contabile în 1252.

În Veneţia, în 1584, Banco di Rialto este consemnată ca fiind prima bancă ce avea drept obiect de activitate contractarea de depozite și acordarea de împrumuturi particularilor.

Principalii beneficiari ai creditelor erau monarhiişi conducătorii bisericii creştine. Există o serie de mărturii în acest sens, dovada ca împrumuturile nu se acordau fără garanţii nici celor mai puternici.

Astfel, Eduard III îşi amanetează coroana de aur cu pietre preţioase pentru 45.000 de florini în timpul războiului de 100 de ani. Eduard I, conte de Bar, dă ca amanet lombarzilor, în 1320, vesela sa de argint. Papa Benedict XIII amanetează veniturile Camerei Apostolice, iar papa Inocentiu VII îşi amanetează mitra şi un castel. Carol VI îşi amanetează coroana, care ulterior este tăiată şi împărţită de creditorii săi.

Băncile familiilor Bardi şi Peruzzi din Florenţa se impun în finanţarea comerţului internaţional, precum şi a regilor şi papilor, cunoscând apogeul în secolul al XIV-lea.

Familia Bardi avea deschise filiale în afara Italiei, la Barcelona, Sevilla, Mallorca, Paris, Avignon, Nisa, Marsilia, Londra, Bruges, Rodos, Constantinopol şi Ierusalim.

Bancherii erau perfect îndreptăţiţi să ceară garanții, dat fiind că erau păţiţi. În anul 1340, regele Eduard al III-lea al Angliei, aflat în razboiul de 100 de ani cu Franţa, se împrumuta de la cele două familii, luând 600.000 de florini de la Peruzzi și 900.000 de florini de la Bardi.

În anul 1345, regele intra în încetare de plăţi şi nu mai rambursează împrumutul, iar cele două familii sunt nevoite să-şi închidă business-urile bancare. Locul acestora va fi luat în branșă de familiile de Medici şi Pazzi.

Înfiinţarea unor bănci private în Catalonia a coincis cu dezvoltarea activităţii bancare private în marile centre italiene de afaceri.

În 1300-1301, Parlamentul a elaborat un set amănunţit şi extrem de sever de reglementări cu scopul controlării activităţii bancare.

Una din reguli era aceea ca bancherii care falimentau erau dezonoraţi pe tot cuprinsul Barcelonei de un crainic public şi erau forţaţi să trăiască numai cu pâine şi apă până restituiau creditorilor lor suma totală din depozitele acestora.