Debutul istoriei bancare moderne
În timp, activitatea băncilor s-a dezvoltat, căpătând valenţe importante în cadrul economiilor statelor.
Principalii factori care au condus la dezvoltarea activităţii bancare au fost evoluţia mijloacelor de plată, dezvoltarea generală a economiei şi a relaţiilor de tip capitalist, precum şi dezvoltarea schimburilor comerciale, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
Această intensificare a activităţii bancare nu a atras de la bun început înfiinţarea băncilor centrale moderne.
De exemplu, în Statele Unite, în secolul al XIX-lea, înfiinţarea unei bănci era absolut liberă, iar legislaţia diferitelor state consideră activitatea bancară ca o activitate de comerţ cu amănuntul.
Această perioadă din istoria bancară americană a rămas, de altfel, cunoscută sub numele de free banking. Între anii 1811-1815, numărul băncilor americane a crescut semnificativ, de la 117 la 212, iar apoi, un an mai târziu, la 246.
În 1863 însă, SUA adopta Legea Băncii Naţionale (National Bank Act), prin care se reglementa un sistem bancar dualist.
Astfel, existau pe de o parte bănci statale sau regionale, reglementate de autorităţile fiecărui stat american, şi bănci cu activitate extinsă la nivel naţional, supravegheate de Trezorerie, adică de Ministerul de Finanţe.
Începând cu anul 1878 şi până la înfiinţarea băncii centrale a SUA, Trezoreria a emis bonuri de tezaur la purtător, cu rolul de substitute monetare. Acest lucru a reprezentat şi un factor negativ, generator de crize bancare, dar şi un factor favorabil dezvoltării circulaţiei cecurilor şi mai târziu a cardurilor bancare.
Cel mai important moment din debutul istoriei băncilor centrale moderne este, fără doar şi poate, înfiinţarea Băncii Angliei, în 1694, ca bancă a guvernului şi administrator al datoriei publice.
Banca a fost înfiinţată la propunerea scoţianului William Peterson, a cărui idee a fost îmbrăţişată de către regele William şi regina Mary, care erau în cautare de resurse pentru finanţarea războaielor cu Franţa.
Dreptul de funcţionare a fost reînnoit de către Parlament în anul 1709, moment în care i s-a asigurat băncii poziţia dominantă în emisiunea de bancnote. În 1715, Băncii Angliei i s-a conferit monopolul emisiunii de bancnote în Londra.
În decursul războaielor purtate cu Franţa, în timpul lui Napoleon, Banca Angliei a implementat o serie de inovaţii, cum ar fi emiterea de bancnote de mică valoare şi suspendarea convertibilităţii acestora în piese metalice de aur.
După criza din 1847, banca îşi asumă rolul pe care îl îndeplinesc astăzi toate băncile centrale moderne, respectiv stabilirea dobânzii de referinţă, pentru stabilizarea pieţei monetare.
Banca centrală a Franţei, intitulată Banca Generală, este înfiinţată de către scoţianul John Law în 1716.
Economistul John Law este iniţiatorul teoriei "creditului creator de capital", prin care se substituia moneda metalică cu cea de hârtie, pentru ca masa monetară să se adapteze mai rapid la nevoile producţiei şi circulaţiei. Astfel, sporirea cantităţii de bani era posibila doar prin simpla emisiune a banilor de hârtie.
Asta pentru că teoria respectivă susţine că la originea crizelor economice se afla insuficientă cantitate de bani în circulaţie.
De aceea, John Law promova ideea că este suficientă crearea unei bănci de emisiune pentru că, prin simpla punere a biletelor de bancă în circulaţie, să se producă noi capitaluri. Astfel, Banca Generală începe să pună în circulaţie moneda garantată doar cu titluri ale datoriei publice sau cu alte concesiuni ale statului, cum ar fi dreptul de exploatare a resurselor Louisianei, Antilelor, Senegalului şi Canadei, monopolul tutunului şi încasările statului din impozite directe.
În anul 1718, Banca Generală fuzionează cu Compania Indiei Occidentale, formând Banca Regală.
După doi ani de activitate prosperă, în care au fost emise bilete de bancă în mod excesiv, deţinătorii devin neîncrezători, urmând o panică bancară şi falimentul băncii.
În pofida acestui eşec, John Law este considerat părintele băncilor centrale contemporane, din perspectiva principiilor care stau la baza emisiunii monetare.
de Ionuţ Bălan
În timp, activitatea băncilor s-a dezvoltat, căpătând valenţe importante în cadrul economiilor statelor.
Principalii factori care au condus la dezvoltarea activităţii bancare au fost evoluţia mijloacelor de plată, dezvoltarea generală a economiei şi a relaţiilor de tip capitalist, precum şi dezvoltarea schimburilor comerciale, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
Această intensificare a activităţii bancare nu a atras de la bun început înfiinţarea băncilor centrale moderne.
De exemplu, în Statele Unite, în secolul al XIX-lea, înfiinţarea unei bănci era absolut liberă, iar legislaţia diferitelor state consideră activitatea bancară ca o activitate de comerţ cu amănuntul.
Această perioadă din istoria bancară americană a rămas, de altfel, cunoscută sub numele de free banking. Între anii 1811-1815, numărul băncilor americane a crescut semnificativ, de la 117 la 212, iar apoi, un an mai târziu, la 246.
În 1863 însă, SUA adopta Legea Băncii Naţionale (National Bank Act), prin care se reglementa un sistem bancar dualist.
Astfel, existau pe de o parte bănci statale sau regionale, reglementate de autorităţile fiecărui stat american, şi bănci cu activitate extinsă la nivel naţional, supravegheate de Trezorerie, adică de Ministerul de Finanţe.
Începând cu anul 1878 şi până la înfiinţarea băncii centrale a SUA, Trezoreria a emis bonuri de tezaur la purtător, cu rolul de substitute monetare. Acest lucru a reprezentat şi un factor negativ, generator de crize bancare, dar şi un factor favorabil dezvoltării circulaţiei cecurilor şi mai târziu a cardurilor bancare.
Cel mai important moment din debutul istoriei băncilor centrale moderne este, fără doar şi poate, înfiinţarea Băncii Angliei, în 1694, ca bancă a guvernului şi administrator al datoriei publice.
Banca a fost înfiinţată la propunerea scoţianului William Peterson, a cărui idee a fost îmbrăţişată de către regele William şi regina Mary, care erau în cautare de resurse pentru finanţarea războaielor cu Franţa.
Dreptul de funcţionare a fost reînnoit de către Parlament în anul 1709, moment în care i s-a asigurat băncii poziţia dominantă în emisiunea de bancnote. În 1715, Băncii Angliei i s-a conferit monopolul emisiunii de bancnote în Londra.
În decursul războaielor purtate cu Franţa, în timpul lui Napoleon, Banca Angliei a implementat o serie de inovaţii, cum ar fi emiterea de bancnote de mică valoare şi suspendarea convertibilităţii acestora în piese metalice de aur.
După criza din 1847, banca îşi asumă rolul pe care îl îndeplinesc astăzi toate băncile centrale moderne, respectiv stabilirea dobânzii de referinţă, pentru stabilizarea pieţei monetare.
Banca centrală a Franţei, intitulată Banca Generală, este înfiinţată de către scoţianul John Law în 1716.
Economistul John Law este iniţiatorul teoriei "creditului creator de capital", prin care se substituia moneda metalică cu cea de hârtie, pentru ca masa monetară să se adapteze mai rapid la nevoile producţiei şi circulaţiei. Astfel, sporirea cantităţii de bani era posibila doar prin simpla emisiune a banilor de hârtie.
Asta pentru că teoria respectivă susţine că la originea crizelor economice se afla insuficientă cantitate de bani în circulaţie.
De aceea, John Law promova ideea că este suficientă crearea unei bănci de emisiune pentru că, prin simpla punere a biletelor de bancă în circulaţie, să se producă noi capitaluri. Astfel, Banca Generală începe să pună în circulaţie moneda garantată doar cu titluri ale datoriei publice sau cu alte concesiuni ale statului, cum ar fi dreptul de exploatare a resurselor Louisianei, Antilelor, Senegalului şi Canadei, monopolul tutunului şi încasările statului din impozite directe.
În anul 1718, Banca Generală fuzionează cu Compania Indiei Occidentale, formând Banca Regală.
După doi ani de activitate prosperă, în care au fost emise bilete de bancă în mod excesiv, deţinătorii devin neîncrezători, urmând o panică bancară şi falimentul băncii.
În pofida acestui eşec, John Law este considerat părintele băncilor centrale contemporane, din perspectiva principiilor care stau la baza emisiunii monetare.
de Ionuţ Bălan