Sergiu Manea, CEO, Banca Comercială Română

21 martie 2022

La câteva zile de la începerea războiului, Livia, una dintre colegele mele de la Sulina, cea mai mare localitate de pe granița cu Ucraina din Delta Dunării, petrecea o seară liniștită de vineri, alături de soțul ei. La un moment dat, a povestit, au auzit o bubuitură. Apoi încă una și încă una, din ce în ce mai puternice. La cea de-a patra, toata casa s-a zgâlțâit, geamurile au trepidat, iar unul dintre pereți a crăpat. Au ieșit repede afară... Cerul Ucrainei vecine era de-a dreptul aprins de flăcări.

“Ne uitam pur și simplu unul la altul și nu ne ziceam absolut nimic, a mărturisit Livia. Dar privirile noastre speriate spuneau totul. Atunci am realizat cât de fragilă este viața obișnuită pe care o ducem în prezent”.

Un tablou similar l-a zugrăvit și Dana, colega noastră din Tulcea, cel mai mare oraș de la marginea Deltei Dunării. O stație radar din apropierea Ismail, localitate ucraineană aflată peste Dunăre, a fost bombardată, iar unele case din satele românești au fost zguduite de undele de șoc.

Din Ismail venea și Vitalie, un domn din Ucraina care, într-o seară rece de la începutul săptămânii trecute, a intrat în FLIP… Vă mai amintiți? Camionul nostru modular în care timp de 4 ani am predat educație financiară copiilor, într-o caravană ce a colindat toată România.

Pe FLIP l-am reconvertit și l-am dus de două săptămâni la Isaccea, unul dintre cele mai tranzitate puncte de frontieră cu Ucraina. L-am tranformat într-un punct de suport pentru refugiați, cu ATM cu conversie gratuită hrivne-lei, birou mobil, consultanță despre șederea sau tranzitul prin România, cartele gratuite de telefonie mobilă, mâncare caldă alături și, în general, cu vorbe de încurajare din partea noastră, a tuturor românilor.

Peste 2.000 de ucraineni trec în fiecare zi cu bacul peste Dunăre aici. În ultimele săptămâni, navele și-au triplat cursele. Nu mai există orar. Se trece atunci când se poate și e mai sigur, de multe ori noaptea. Au fost prioritizați oamenii care vin pe jos, ca să poată încărca pe vase cât mai mulți. Majoritatea celor care ajung pe malul românesc sunt în stare de șoc.

Colegul meu, Cătălin, l-a întâmpinat pe Vitalie din Ismail. Omul fusese marinar timp de 42 de ani, iar imaginea lui se putea suprapune cu cea a oricărui părinte sau bunic de-al nostru.

-          Vă pot ajuta cu ceva?, l-a întrebat Cătălin.

-          Nu, a răpuns omul. Nu am nevoie de nimic. Doar de puțină normlitate…

După care s-a așezat lângă noi și lacrimi mari au început să-i curgă pe obraz. Era prima seară pentru el în care nu mai auzea zgomotul asurzitor al bombelor. Și prima în care câțiva oameni necunoscuți îi puseară o mână pe umăr. Aceia erau colegii mei. În mijlocul societății.

E greu să-ți ții cumpătul. Pe Vitalie l-am dus la aeroportul internațional București, împreună cu alți refugiați. Câteva seri mai târziu, într-un transport similar, un alt coleg, Petre, care făcea pe șoferul voluntar, având în spate o mamă și trei copii din Ucraina, trecu print-o întâmplare teribilă. Telefonul femeii sună în timpul drumului. Izbucni în plâns. Soțul și tatăl copiilor murise împușcat....

În astfel de momente, colegii noștri trebuie să fie mai mult decât niște experți în finanțe. Mai mult decât niște simpli voluntari. Trebuie să fie supra-oameni alături de oameni în nevoie. Mai târziu în acea seară, după ce a reușit să pună la adăpost familia, Petre, el însuși părinte, s-a oprit pe marginea drumului și a și-a descătușat lacrimile.

Peste 60 de colegi din BCR au mers până acum ca voluntari la Isaccea, în rotație pe echipe, iar mulți își așteaptă nerăbdători rândul. Dar în mijlocul societății nu suntem numai la Isaccea zilele acestea, ci și la Siret, Sighet și toate celelalte puncte de frontieră unde colegii mei, știu nenumărate cazuri, s-au dus cu resurse proprii, cu ce au strâns acasă, de la vecini sau prieteni, ca să dea o mână de ajutor.

În mijlocul societății suntem acum în aproape orice sucursală BCR în care cetățenii ucrainenii au venit, de-a lungul ultimelor săptămâni, uneori chiar cu microbuzele, pentru a-și schimba hrivnele cash în lei, pentru a obține informații sau pentru a-și deschide conturi curente.

În tot acest vârtej, în care trebuie să avem grijă și de clienții de zi cu zi, oamenii noștri stabilesc conexiuni. Nu numai de banking, dar și emoționale și umanitare. Daniela de la Tulcea și-a donat toate tichetele de masă unei familii cu copii, Oana de la Iași a găzduit trei pacienți care urmau să intre iminent în operații de transplant, împreună cu familiile acestora, Adrian a transportat înapoi la vamă o tânără balerină de 21 de ani care venise în București doar pentru audiții și care voia să se întoarcă alături de familie, la Odessa...

Știam asta, dar momentele din ultima lună mi-au confirmat-o încă o dată. Știam că nu mai sunt doar bancheri. Aceștia sunt, pur și simplu, oamenii din BCR.