Mai devreme sau mai târziu, pandemia va deveni istorie. Dacă ne mișcăm bine, am putea vedea chiar o revenire rapidă – OECD ne creditează cu un potențial de scădere mai redus anul acesta și de creștere mai ridicată anul viitor, în comparație cu vecinii noștri din CEE. Ce facem însă cu nivelul general de trai? Tot OECD ne avertizează despre problemele sociale accentuate de COVID19. Cu un nivel al sărăciei periculos de ridicat, avem nevoie acum, mai mult ca niciodată, de o strategie de bunăstare socială și reziliență economică.

Ionuț Stanimir - Director de Marketing și Comunicare, BCR

Cu toate că Europa Centrală și de Est a rezistat mai bine decât Vestul Europei în fața valului ridicat de coronavirus, pandemia nu a făcut altceva decât să re-accentueze o serie de afecțiuni cronice de care sufeream deja. Întreaga regiune s-a bazat, până acum, pe un mediu economic global expan­siv, în convergența sa către un nivel mai ridicat de prosperitate. Reintegrându-se în economia globală, zona a realizat salturi economice semnificative. Cu toate acestea, capacitatea țărilor din regiune de a depăși un prag critic de bunăstare este limitată de unul dintre cele mai mari deficite de capital social din lume –încrederea dintre cetățeni și instituții sunt substanțial mai slabe decât oriunde în altă parte pe glob, iar asta ne tine sever pe loc.

La 30 de ani după căderea comunis­mului, ar fi însă înșelător să conside­răm moștenirea culturală drept ca­uza primară a deficitului de capital social. Acest deficit are o explicație mult mai simplă – calitatea vieții.

Costul vieții a crescut mai mult de­cât veniturile și afectează satisfacția oamenilor față de nivelul de trai. De exemplu, prețurile bunurilor și serviciilor au crescut între 98% (Ungaria) și 257% (România) față de media UE de 36% în ultimii șapte ani. Clasa de mijloc, în special, se simte din ce în ce mai vulnerabilă.

Calitatea locuirii se adaugă la presi­unea calității vieții, în condițiile în care peste 40% din români trăiesc în condiții supraaglomerate (ba chiar se observă o densitate mai mare în rândul clienților tineri: 18- 34 de ani). Iar tensiunea este agravată de o po­larizare a pieței forței de muncă. Locurile de muncă pentru persoane mediu calificate dispar treptat, ceea ce duce la o inegalitate suplimenta­ră de oportunități. Automatizarea reprezintă o amenințare mai mare pentru țările din Europa Centrală și de Est decât pentru economiile din vestul Europei.

Așa cum ni s-a reconfirmat și în ultimele trei luni, asistența medicală este una dintre deficiențele grave ale României, care alocă de trei ori mai puțini bani în sănătate comparativ cu media Uniunii Europene. În 2018, țara noastră s-a situat pe ultimul loc în Europa în privința cheltuielilor pentru sănătatea populației, cu doar 983 de euro/an/cap de locuitor, în timp ce media UE este de 2.773 de euro.

În ultimii 30 ani, în Europa, iar România este un exemplu mai mult decât relevant, s-a derulat o criză continuă de coeziune socială. Creșterea inegalităților sociale și economice a alimentat neîncrederea politică în elite și a creat volatilita­te socială. Simplu spus, în timp ce PIB-ul României s-a dublat de la aderarea la UE, mai mult de o trei­me din populație era expusă riscului sărăciei sau excluziunii sociale.

Iar astăzi, iată, descoperim pe parcursul pandemiei COVID-19 că lista lucrătorilor critici (cetățenii pe care nu ne-am ferit să îi numim eroi) cuprinde atât doctori și asistenți medicali din unitățile de Terapie Intensivă sau ambulanțe, dar și asistenții din casele de îngrijire bătrâni, șoferii care livrează marfa, casierii de la supermarketuri sau muncitori agricoli necalificați plătiți puțin și prost. Și astfel realizăm că majoritatea depindem de solidarita­tea comunității, a cărei bunăstare de multe ori o trecem cu vederea.

Ce soluții avem?

Mai ales în contextul post-pandemic, o strategie de bunăstare socială și reziliență economică ar trebui să acorde prioritate servicii­lor esențiale, cum ar fi sănătatea și îngrijirea, calitatea vieții de zi cu zi, educația și calificările viitorului.  

În primul rând, statul trebuie să asigure accesul la servicii medicale de bună calitate. Investițiile excesive ale guvernului în asistență spitali­cească pot fi o parte a problemei - România având dublul numărului de paturi de spital la 1.000 de pacienți față de Regatul Unit sau Canada, în timp ce pacienții rămân, de fapt, în spital perioade mai îndelungate.

Pe lângă creșterea finanțării, sistemul de sănătate din România trebuie să se concentreze mai mult pe îngrijirea primară, adică să promoveze stiluri de viață mai sănătoase și să previ­nă bolile și afecțiunile. Sănătății publice trebuie să i se acorde un rol preventiv amplu în abordarea alimentației precare, a calității aerului și a problemelor de sănătate mintală.

În al doilea rând, o strategie coeren­tă de bunăstare și calitate a vieții are nevoie de o viziune a unei societăți reziliente, așa cum criza actuală o scoate prea bine în evidență. Înlocuirea lanțurilor lungi și fragile de aprovizionare cu mărfuri de bază. Este ridicol să importăm echipamente esențiale de protecție medicală și personală de la zeci de mii de km depărtare. În ceea ce privește echipamentele mai sofisticate, soluția pentru anii următori trebuie să fie retehnolo­gizarea unor furnizori locali sau fondarea unor clustere sectoriale regionale.

Industria alimentară are nevoie de reformă. Sistemele alimentare localizate la scară mică nu repre­zintă un înlocuitor pentru sistemul alimentar modern, dar sunt nece­sare unei economii diversificate. Costurile cu utilitățile (în special energia) și îmbunătățirea locuințelor noi și existente din punct de vedere al confortului termic, al aglomerării, al accesibilității la costuri rezona­bile, sunt celelalte priorități imediate.

Nu în ultimul rând, oamenii trebuie să primească educația și abilitățile de muncă potrivite. Odată cu îmbă­trânirea populației și cu un nivel de salarii încă relativ scăzut, deficitul de locuri de muncă va deveni o pro­blemă mai mică decât deficitul de competențe. Profitând de tradiția în matematică și științe tehnice, Româ­nia ar putea face față acestei provo­cări, cu condiția să crească calitatea învățământului terțiar și a celui vocațional-tehnic în domenii-cheie ale celei de-a patra revoluții indus­triale: manufactură 3D, robotizare, biotehnologii și protecția mediului, îngrijire medicală și sănătate bazate pe big data.

În mod special, consi­derând faptul că inteligența artifi­cială va fi nu o verticală separată a economiei, ci însăși platforma pe care se vor derula toate domeniile vieții economice, capitalul uman IT&C poate fi considerat crucial pentru viabilitatea societăților moderne. Contribuția sectorului la PIB a crescut semnificativ în ultimii ani, situându-se în prezent la 5,9%, dar necesitatea reală este de a transforma întreaga economie într-o veritabilă TECH NATION.

Este schimbarea posibila?

După ce a depășit Grecia în 2017 și Portugalia în 2018, România a depășit Cehia în 2019, raportând un PIB nominal de 220 miliarde de euro în 2019. Pentru România, capi­talul social poate juca un rol decisiv în continuarea evoluției unei societăți, în care mai bine de un sfert din populație trăiește sub pragul sărăciei. Nici nu este de mirare ca problemele societății românești sunt văzute ca fiind în principal de leadership (corupția/ne­cinstea și incompetența sau interesul egoist al liderilor).

În acest context, schimbarea va veni pe termen lung și doar prin acțiuni de politici publice în colaborare cu sectorul privat, care va avea un rol central, mai ales prin încurajarea tinerilor absolvenți să nu emigreze. Această generație tânără, mai ambițioasă, mai bine educată, mai antreprenorială și mai pretențioasă decât au fost generațiile anterioare, va putea pune presiune pentru reformele și politicile necesa­re bunăstării.

Profilul acestei generații este cheia pentru ca România să se regenereze de-a lungul unor principii de bază pentru relansarea capitalului de încredere în societate:

• Încredere în instituțiile statului pornind de la măsuri sistemice de anticorupție. Acest lucru ar trebui să includă reafirmarea independenței judiciare și întărirea auditului independent al mass-me­dia, al publicului și al entităților independente asupra procedurilor de achiziții publice și finanțare a partidelor politice.
• Încredere în serviciul public prin reducerea corupției biro­cratice, clarificarea funcțiilor și responsabilităților. În mod par­ticular, nu mai poate fi imaginat un stat modern fără digitalizare implementată la scară largă pentru a coordona guvernanța și serviciile publice, pentru a reduce procedu­rile birocratice și distanța dintre funcționari și cetățeni.
• Încredere în guvernanța generală prin încurajarea societății civile să preia mai multe responsabilități. Aceasta include participarea la elaborarea de politici pentru a completa golurile dintre capaci­tatea administrativă (personalul și capacitatea tehnică) și nevoile sociale.

Închei cu un subiect pe care îl las deschis pentru o intervenție ulteri­oară: de unde bani și cât de realist putem miza pe responsabilitatea capitalului privat față de România. Mai întâi nu este o problemă de bani, ci așa cum spuneam de or­ganizare și coagulare a capitalului social. Iar aceasta nu se va face fără transparență și dialog structurat. Pur și simplu este necesară crearea unei legături puternice între politicile economice și consolidarea capitalu­lui social. Formatele de colaborare public-privat este necesar a fi extinse astfel încât competențele, resursele, rapiditatea de acțiune din sectorul privat să catalizeze schimbarea administrației, iar măsurile care vi­zează relansarea mediului de afaceri să se concentreze în egală măsură asupra îmbunătățirii impactului soci­al și nevoilor societății. Voi reveni pe această temă.